sâmbătă, 18 iulie 2009

Initierea: caracter si scop

O posibila definitie a initierii este „procesul mental si psihologic prin care individul trece de la o stare considerata inferioara, a fiintei la una superioara, respectiv transformarea profanului in initiat”.

Aceasta aventura a cautarii naturii profunde a sinelui incepe printr-o serie de acte simbolice, probe morale si fizice, urmarindu-se coborarea individului intr-o stare de „moarte” a vechiului tip pentru a renaste la o a doua viata constienta si asezata in armonie cu principiile fundamentale inalte. Majoriatatea societatilor initiatice folosesc expresia „ a doua nastere”.

Initierea urmareste introducerea subiectului intr-o lume „superioara”, intr-o stare psihica „mai aproape de desavarsire” prin care individul constintizeaza existenta principiilor divine care stau la la temelia constructiilor umane, sociale si universale, o trezire a valorilor si puterilor latente care ne asemuiesc zeilor sau Unicului Creator („ suntem plasmuiti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”).

Initiatul este „pus pe cale” de catre maestrul sau, caci aceasta calatorie a sufletului prin labirintul Marii Creatii nu poate fi un act individual. Aici se evidentiaza deosebirea dintre initiat si mistic. Cel din urma ajunge la nivelurile superioare ale constiintei prin revelatii spontane sau induse (din lumile invizibile).

Rezultatul este obtinerea unor stari interioare comune cu ale membrilor societatii initiatice, incomunicabile „profanilor”. Directia majoritara porneste de la „Misterele Eleusine”, unde Aristotel scria: „ „cunoasterea nu se invata ci se simte”. Asadar initierea propriu-zisa nu contine studierea unor doctrine secrete ci se bazeaza pe trairea sentimentelor.

Odata dobandita, initierea devine permanenta, caci ea nu este un proces pasiv de cunoastere ci unul prin care aspirantul participa activ, efectiv si afectiv la ritual dobandind „trezirea” . „Cautati adevarul si el va va face liberi” sau „ Cunoscand adevarul veti deveni asemenea zeilor” .


I. Ritualuri de initiere

Ele se fac fie: - in public (ritualuri ale popoarelor primitive care marcheaza trecerea de la adolescenta la varsta adulta)

- in taina (dobandirea cunoasterii prin dezvaluirea misterelor care nu trebuiesc dezvaluite profanilor, pe care initiatul jura solemn sa le pazeasca ) „ Nu dati margaritare porcilor”!

Ritualurile contin in sine sensuri simbolice pe care doar „initiatii” sunt capabili sa le interpreteze. Simbolurile au si forta misterioasa de a trezi in constiinta practicantului fortele necesare slefuirii si desavarsirii sinelui cat mai aproape de modelul initial (omul perfect, dinaintea caderii adamice). Rolul ritualului este acela de a contura si definitiva procesul cunoasterii.

II. Ierarhia initiatica

Dobandirea cunoasterii se face treptat cu rabdare si perseverenta, pasul urmator fiind facut abia dupa ce neofitul isi sedimenteaza adevarurile acumulate. Diversele grade ale initierii marcheaza etapa desavarsirii la care s-a ajuns. Majoritatea societatilor initiatice se dezvolta piramidal, iar initiatorul procesului de cunoastere este, de regula marele maestru.Deasemenea se impune si o disciplina de tip „militar”in care „gradele inferioare” se supun cu obedienta directivelor avansatilor, presupunandu-se ca atingerea starii de perfectiune este semnul increderii „oarbe” in buna credinta si priceperea maestrului de grad inalt.

III. Initiere, ocultism si esoterism

„ A introduce inseamna a deschide o usa, a invita oamenii din exterior sa patrunda in interior”, simbolic reprezinta dezvaluirea unui adevar ascuns,a unui sens ocult. Doctrina secreta explica misterele lumii unui cerc ales, izolat de multime.

Initierile incep, de regula printr-o calatorie in bezna care sa-i dea candidatului senzatia ca „moare”, ca paraseste lumea simturilor.Plutarh spune: „In clipa mortii, sufletul simte aceeasi senzatie ca si cei care sunt initiati in marile mistere” La inceput aceasta calatorie este greoaie, plina de obstacole si peripetii, iar calatorul simte gradat toate spaimele si angoasele ruperii de tot ceea ce a insemnat stabilitate si certitudine pana atunci, pentru ca in momentul de apogeu al disperarii sa faca cunostinta cu o noua stare de lumina si intelegere. Tot Plutarh scrie: „ Apoi in fata ochilor se iveste o lumina minunata, ajungi in locuri pure si pajisti ce rasuna de de glasuri si muzica, cuvinte sfinte si aparitii divine impun respectul religios. Atunci, omul, de acum desavarsit si initiat, devenit liber si plimbandu-se fara oprelisti, celebreaza misterele...”

Candidatul va obtine de-alungul procesului initierii trei stari fundamentale:

1. Purificarea fiintei „care moare” din punctul de vedere al dorintelor si patimilor sale egoiste este primul pas major in dobandirea noii calitati a candidatului care devine astfel un om universal, conectat la realitatile ascunse ale vietii fara de moarte. Golit de tot ceea ce a fost iluzie, dezbinare, neintelegere, ura, patos, teama, materialism, rautate, singuratate, initiatul devine o fiinta cat mai aproape de perfectiune intuind, simtind si mai apoi realizand legaturile profunde intre cer si pamant, intre,indivizi, intre Creator si Creat.

2. Iluminarea, gasirea cuvantului pierdut, a cunostintelor sale de dinaintea caderii in pacat.

3. Reintegrarea in marea si eterna lume a adevarului absolut guvernata de Creator si de catre ierarhiile lumii spirituale.